Children see Children do

Children See Children Do, Make your influence positive

E un clip foarte vizualizat pe internet. Un mesaj important pentru toata lumea.
Adultii ar tb sa aiba mai multa grija la comportamentul lor in prezenta copiilor. Te face sa te intrebi putin cum vad copii reactiile devenite normale ale adultilor.

 

fericire mea ……. e la tine?

Fericirea noastra sta in mainile celor de langa noi, in palmele celor apropiati, intre degetele celor care .. fara intentii rele ne spun “te iubesc” si …… ca sa termin tot cu un adevar … depindem de ei. E un adevar la care nu prea ne gandim niciodata, in care avem incredere fara sa pierdem timp prea mult, chiar daca ne-am mai fript pana nu de mult. Ne acordam cate o sansa, sau .. de ce sa nu pastram aceeasi linie a realitatii si sa spun .. chiar cate o nesansa. Ma bucur ca astea sunt lucruri pe care le facem, si ne bucuram de ele, ne lasam purtati de valul fericirii, ascultam sufletul, si luam decizii cu mai putin cap.

Ne spunem egoisti, intr-o relatie, cand ne gandim un pic mai mult la noi, cand ne punem pe primul loc pentru un anumit lucru, pentru o dorinta, pentru o mica relizare. Ne spunem asa pentru ca asa suntem considerati apoi, de cei care nu ne pot intelege, chiar daca nu suntem..

Ne spunem lasi cand nu avem curaj sa spunem ce avem de gand, sa nu sustinem imbratisarile cu un sarut din iubire, si aflati intr-un impas sa ne chinuim partenera(ul) de viata cu intrebari “tu ce vrei sa facem?”

Sa te trezesti dimineata fericit doar cu tine inseamna singuratate si egoism, am dreptate?
Sa te trazesti in aceeasi dimineata fericit cu tine si sa rostesti “te iubesc” persoanei de langa tine .. aduce a iubire.

ma contrazici?

 

13 martie

  

“se spune ca de ziua ta vezi cam cum stai” mi-a spus un bun prieten

a mai trecut un 13 martie, frumos, mai fara soare, mai cu soare, cu zambete de prieteni dragi, cu dorinte noi … chiar si fara pestisorul de aur, cu rabdare, poate in anuminte momente mai insistent si de ce nu .. nerabdator sa vina, fericit, cu ganduri bune, urari si felicitari primite de la oameni pe care ii apreciez f mult.

am primit cel mai frumos cadou, si .. sunt mandru sa spun ce am primit, impachetat atent cu hartie colorata, cu desene ce afisau momente din viata mea. legat cu snur alb nu foarte subtire prins in partea de sus cu o funda albastra, impletita de care statea legat un biletel. din carton alb, simplu si frumos, pe care statea scris cu litere de mana .. “pentru tine”, fericit am luat cadoul, ce am gasit in el!! … un zambet plin de viata, care imi vine perfect, e marimea mea fericire, ceva incredere, prietenie, bucurie, sufletul de copil de care imi era dor, si intr-un colt putin ingramadita … iubirea.
am primit cele mai frumoase daruri, pe care le voi lua cu mine in fiecare zi de acum inainte

multumesc

 

e usor sa crezi … ca e greu

cati dintre noi realizam cat e de usor … cat e de usor sa intoarcem spatele cuiva, sa fim ignoranti, cat e de usor sa trantim o usa dupa noi in urma unei discutii mai aprinse, sa spunem pe un ton mai rastit “hai ca .. nu am chef de astea”, sa spulberam starea de bine a celor din jur doar prin cateva gesturi egoiste. e usor sa aruncam vorbe fara sa ne gandim la consecinte, sa spunem cuvinte fara sa le auzim, fara sa ne dam seama cam ce rau ar putea face cuiva.

sa vorbesc si de greu, e greu? e chiar asa de greu sa lasam de la noi? intrebarea mea este: “pentru cine te pastrezi?” poate ca visul tau va ramane doar un vis, poate ca mai mult decat avem acum nu vom avea niciodata, si … doar mai tarziu ajungem sa intelegem asta … mult mai tarziu. ne vom “lauda” apoi spunad ca ne-am maturizat carand “fericiti si increzatori” un bagaj numit experineta, ne vom consola cu vorbe precum “fiecare sut in fund inseamna un pas inainte ” asta pentru ca e mai usor sa acceptam ce au spus altii, si ne ferim sa gandim pentru noi.

e usor sa credem ca doar atat putem face pentru lume, dar .. greu sa ne gandim daca e suficient ..

 

merita sa fim …

De ce lucrurile pe care doresc sa le spun au fost rostite de prea multe ori si suna mai mult a ecou in mintea mea, de ce cuvintele, pauzele dintre ele, semnele de punctuatie imi lipsesc atat de mult, de ce nu pot sa mai aud doar doua sau trei litere din cuvintele soptite in intuneric, de ce cuvintele de dragoste, de alint, laudele, complimentele sau diminutivele numelui nu mai au acelasi farmec, poate unele chiar ma duc cu gandul in alta parte, undeva in trecut, farmecul prezentului fiind plasat in coltul ignorantei.

Cu toate astea merita sa fim extraordinari in fiecare moment, ce daca a fost cum a fost ieri, ce daca maine nu am nimic planuit de facut, ce daca nu am ajuns la timp la servici si tb sa dau ceva explicatii pentru a-mi incepe lucrul, ce daca am momente cand traiestc o zi doar ca sa treaca si sa vina urmatoarea.

Suntem extraordinari si meritam sa fim asa, nu pt noi, nu pt ceea ce putem face pentru noi, ci pentru cei din jur.

 

pentru prima data … snow

 

hei, uite ca mai dau cu “batzul” si pe aici ca in ultima perioada chiar nu am mai avut timp de multe chestii, printre care si placerea de a mai scrie cate ceva.

mm … weekendul ce tocmai s-a incheiat a fost destul de plin, dupa o saptamana de servici, dormit cateva ore pe noapte, si alte nebunii … tzup la munte ca acolo ma refac io cel mai bine. si sambata dimineata, trezirea tati pe la 6, cu noapta in cap, printre picaturile reci de ploaie- ce nu aduceau a zi de iarna, ma indreptam voinic, fleoscaind bootsii si pantalonii pe stradutele spre gara. discutii de tot felu’ in trenul aglomerat, locuri direct la clasa 1, cele mai bune locuri … , da nu asta era problema, k aveam o zi de savurat. si parca in cateva momente eram in telecabina, in jur numai placari si ceva skiori, nici ca se putea mai bine. pe varf de munte, frig, totul alb, ceata de nu se vedea prapastia la cativa metri in fata, brazii stateau sa se rupa de zapada, linistea putea fi tulburata chiar si de un oftat mai puternic iar vantul … vantul nu indraznea sa ma mai supere. din cand in cand scoteam cate o manusa, doar sa simt cum frigul imi ingheta in voie degetele. in 2 cuvinte as putea spune … liniste .. libertate. si … noapte iar, in drum spre bucuresti, cu boardul in spate, fericit peste masura. dupa o scurta contorizare a vanatailor … somn

a doua zi … dimineata, fericirea zilei trecucte inca ma mai tinea in brate. degetul aratator indreptat catre butonul rotund de la calculator ma dirija catre o noua zi. munca de birou -m-am apucat de sters poze … si nu numai. saptamana viitoare voi repeta aceeasi schema, si va fi si mai bine pentru ca nu voi mai avea poze de sters …

 

creioane

cineva spunea “m-am apucat de ascutit creioane”
si eu m-am apucat, am ascutit, am tocit scriind, apoi iar am ascutit … si tot asa.

creioanele la prima vedere sunt instrumente de scris, prinse cu atentie intre degetele mainii si prin dirijari mai mult sau mai putin controlote ajung sa ne reprezinte pe o foaie de hartie.

si creionul de lemn proaspat ascutit, cu marginile drepte, vopsite in galben, in cap cu o guma rozalie imbracata in folie de aluminiu incretita pe margini, ajunge sa se plimbe pe hartie dupa placul meu, atingand cu varful sufrafata ce i se intindea in fata, lasand dare inchise la culoare.
si acum … alearga, se mai rupe, cade, il refac si il plimb iar pe foaia alba -alba precum prima zapada cazuta in varful muntilor- cu marginile si colturile perfect drepte. desenez cum pot ma bine, imi dau toata silinta, vreau sa iasa extraordinar. cuprins de placere si dorinta de a o iubi la final, imi iau 2 sec de pauza, imi ridic usor mana dreapta, privesc spre podul palmei pana nu de mult curat, acum acoperit de praful negru sclipitor din carbunele creionului. foaia tot neagra, mazgalita, din loc in loc rupta cu intepaturi de creion, colturile motolite si marginile zdrelite. scrisul e sters si incurcat, imaginea nu mai seamana nici macar cu o poza veche in care nu se mai desluseste de mult ce reprezenta, pete intinse fara logica, printre rupturi negrul predomina. cu ochii stransi de suparare ma lovesc de cateva semne de intrebare: sa mai desenez? mai am ce desena?

asemenea creionului sunt si eu, plimbat de cele mai multe ori fara a ma putea impotrivi mainii ce ma impinge. ma impedic, cad, ma lovesc de cateva neincrederi, simt ca ma rup de viata, dar ma refac. Viata imi e pe post de foaie, la inceput e simpla, fericita si apoi din ce in ce mai complicata, cu munti, ape, trepte inalte de urcat, ziduri inalte, greu de escaladat, ploi, zambete, iubire cu si fara lacrimi, prieteni, necunoscuti. Si ajung intr-un moment de “mazgaleala” in care ma blochez, am instinctual de a ceda, ma pierd de mine, parasit si trist ma lovesc de semnele de intrebare …

totdeauna mi-a placut sa memorez o imagine in care totul arata frumos, aranjat deosebit, cand placutul traia fericit pe foaia mea, asa voi face si acum …

 

clipe simple, zi de toamna

nostalgia acestui anotimp ma arunca in cortul amintirilor alese, dintre cele mai frumoase. aici frumosul are semnificatii multiple, il regasesc in frunze, cer, soare, miros, liniste, vant, semnificatii ce pot fi usor asociate cu trairile si calitatile anumitor persoane dragi din viata mea.
In fundal cu Ovidiu Scridon memorez fara sa vreau un vers “cel ce ti-a scris … sunt eu”, eu!! eu!! mai stiu cine sunt? ma adun putin, din ce in ce mai increzator … e aici!! anotimpul meu e aici, hai sa il savurez.

Si ma plimbam acum cateva zile pe niste strazi din Bucuresti, tb sa ajung undeva la Romana, am scurtat drumul pe cateva stradute necunoscute, inguste. lovitura a fost uriasa, frumosul de mai sus m-a luat pe sus.

Paseam acum mai incet, “graba” era inlocuita de “prea devreme”. o straduta ingusta mi se ridica in fata, cu trotuarul mic pe care cu greu incapeau doi iubiti de mana, eu oricum eram singur, era prea mare pentru mine. Privirea a inceput sa exploreze locul, masini -acoperite de podoable aurii- parcate printre copacii batrani prinsi parca intr-un dans cu un ritm impus de vantul bland la atingere. cerul cum nu se putea mai clar, accentuand contrastul cu frunzele ingalbenite ce cu greu se mai tineau de crengile aproape goale, tinea in san un soare galben, prieten bun al strazii.
Linistea era usor spulberata de zgomotul frunzelor -uscate, cazute din inaltii copaci, asemenea unei ninsori la sfarsitul unui episod al sufletului meu- ce crapau calcate de pasii mei rataciti pe o strada fara nume din Bucuresti, vantul isi facea de cap alergand printre ele, cuprins ca intr-un joc de moment. Mirosul inconfundabil al anotimpului imi patrunse in corp, fortandu-mi plamanii, inspir cat mai mult parfumul in care ma regasesc tot mai mult.
Pe margine … case vechi, frumoase prin simplitatea lor. Aproape de capatul strazii, pe partea dreapta, rasare un barulet (pub) aflat in incinta unei case vechi, la care se observau usoare imbunatatiri, interiorul imbracat in lemn, nu mai mult de 5-6 mese cu bancute de lemn, acoperit cu un lac decolorat de vreme, sters de coatele ascutite ale fumatorilor ce au petrecut clipe simple, pline de viata. Si ma regasesc in tot si toate. in fiecare an ploua in mine, dar cand ajung pe cate o straduta ingusta, simt pansamentul ce-mi acolera usor ranile, crapaturile puternice crescute in suflet.

Acum ies de pe straduta ce m-a purtat spre alta lume pentru cateva minute, cu privirea orientata spre inapoi, oftez usor alungand toate gandurile neplacute, dupa care un zambet bland schitat pe buzele uscate, imi incalzeste sufletul amortit. Un singur gand ma strabate “inca mai stiu sa iubesc, eu sunt, tot eu sunt” Acum paseam mai increzator catre locul in care aveam sa ajung peste cateva minute

 

cu timpul

Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet, si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva si a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta, si asa, omul incepe sa invete… …….ca saruturile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni, si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate in astazi si acum, pentru ca terenul lui “maine” este prea nesigur pentru a face planuri… si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatate drumului. …..si dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult, pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza. Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori, si invata ca intr-adevar poate suporta, ca intr-adevar are forta, ca intr-adevar e valoros, si omul invata si invata … si cu fiece zi invata. Cu timpul inveti ca a sta alaturi de cineva pentru ca iti ofera un viitor bun, inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut. Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale, fara a pretinde sa te schimbe, iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti

 

poate … nu stiu

astazi … am renuntat, asa simt, parca am renuntat la tot ce a fost, la toate gandurile, la toate asteptarile, poate chiar am renuntat sa mai sper, nu stiu. Poate nu am asteptat destul, poate prea mult, poate nu e nimic de asteptat, sau nu stiu sa astept, nu stiu. Poate am asteptat o sclipire din focul stins de ploaie, poate focul nu mai exista, a fost spalat de apele ce au curs prin mine, poate am sperat fara sa ma gandesc ce s-ar putea intampla, poate nu am stiut niciodata ce am sperat, poate nu am stiut niciodata ce inseamna “simt”, poate nu e locul meu acolo unde vreau sa ajung, nu stiu. Poate cer prea mult, poate vreau prea mult de la mine, poate cu mai putin nu mi-as mai dori nimic mai mult, poate nu stiu cine sunt, nu stiu. Poate lumea sta pe loc iar eu ma agit si alerg in jurul ei, poate invers, poate lucrurile cele mai frumoase le vad stand pe loc, poate a fost o intamplare, poate am trait pentru prima data, poate am cazut crezand ca am ajuns in varf, poate intelesul nu exista, poate planul cel mai bun este “fie ce-o fi”, poate mai bine la intamplare, poate “haotic” ma caracterizeaza, poate sunt prea ordonat, nu stiu. Poate nu sunt atent la detalii, poate chiar tb sa ma opresc aici, poate limita a fost depaita de mult, poate nu am renuntat la nimic, poate inca mai sper, poate mai mult ca niciodata, poate … nu stiu

 

hei … eu … asculta aici

si uite ca se mai termina o saptamana, una plina de nervi, probleme cu tot felul de kk-turi, pe care le intitulam probleme, pana in momentul in care le dapasim, apoi sunt doar kk-turi. Sa nu uitam de partile frumoase pe care le numim frumoase pana in momentul in care se strica treaba, si devin kk-turi, de care am vb cu un rand mai sus. Si la sf de saptamana ce faci?, daca mai ai putere, stai si te gandesti daca ai facut un pas catre visul tau ) pas!, ce pas?, mai bine zis, daca ai investit macar cateva minute pt a te apropia mai mult de dorinta sufletului tau. Si mestere!! cum e?? stai pe loc sau mergi inapoi?? Te enervezi?? he he stai calm, ia atitudine, ridica putin pretentii, vrei sa faci ceva acum, sau ai toata viata la dispozitie? Investeste in dorinte fara sa te gandesti de doua ori, ca apoi te razgandesti. Cred ca mai bine te pui pe alergat ca esti in urma, si altii te depasesc doar mergand incet. mai usor cu propozitiile terminate in ????? afiseaza zambetul de “tamp”, ia atitudine de poo .. m si esti in grafic

 

ploua …

se pare ca astept ceva, astept pe cineva, oricine, mai putin conteaza, sa ma scoata de aici, like a bullet through the rain merg in zgomotul asurzitor al strigatelor disperate ale gandurilor puternic infectate de viitorul incurcat, si-mi caut pasii disparuti printre picaturile de apa, merg fara sa las urme, parca nici pamantul nu-l ating, dar merg, picaturi mari de apa imi lovesc corpul, fiecare picatura seamana a lovitura, si lovitura dupa lovitura ma arunca mai in fata, parca ma imping din spate si fortat … fara directie tb sa marg mai departe. Picaturile cad din mine, acum realizez ca pentru toata lumea vremea e frumoasa, doar in sufletul meu ploua, ploua continuu, ca am inceput sa accept asta ca o stare default, dar, va veni si timpul in care imi va fi dor de inaltimea ochilor, de privelistea de la nivelul capului stand in picioare, si voi calca apasator pamantul pierdut, ce-mi alerga de sub picioare, ochii vor fi mai limpezi, culorile clare, si poate imi voi simti iar sufletul trezit din amortire, poate, poate, poate mai am zile luminoase, talente nedescoperite, si inspiratie sa descriu fericirea in cuvinte, cuvinte ce ma vor urmari toata viata sa-mi deschida usa placerii de a avea dorinte

 

iar un copil

hei uite ca ma mai loveste cate un gand, si ca de obicei il trantesc aici

printre orele petrecute in fata unor foi, invatand pentru o porcarie de master, care n-o sa-mi foloseasca la nimic evident, dar o sa-l fac, wtf! so ma gandeam la copilarie, mah de ce tb sa ne maturizam sa ne schimbam tot timpul gandurile, mah si ce simplu era, acum griji, decizii, tre sa-mi iau … si tot felul de kkturi de genul asta. Si parca era mai frumos, pusti fiind, visam ce vreau sa fac, ce vreau sa-mi iau, vreu sa fiu mare, abia asteptam sa fiu mare. Nu ma intrebam daca o sa imi placa, da’ imi doream asa de tambalau, ca asa suntem noi oamenii nerabdatori si tot timpul vrem mai mult. Evident ca acum imi doresc sa fiu iar un copil, poate uneori tin atat de mult la un lucru copilaresc doar ca sa nu ma maturizez. Asta e ne maturizam si ramanem doar cu amintiri, ah amintirile astea. Ajungem sa facem lucruri fara sa ne gandim daca ne plac sau nu, tre’ sa le facem domle’ ca trebe. Si uite ca am ajuns mare, pe banii mei, mi s-a indeplinit dorinta, dar dorinta de a fi iar un copil ramane neindeplinita. fuck it! tre’ sa mai pierd cate ceva, si pe langa asta … multe altele, ca prea mi-am luat-o in cap Acu’ visele mi se par mai greu de indeplinit decat atunci cand eram copil, oh crap dati-mi copilaria inapoi. Si ca sa am un final cred ca e bine sa mai fim si copii din cand in cand.

 

cand

când îti vine sa plângi, adu-ti aminte de clipele în care zâmbeai;
când simti ca viata nu are nici un rost gândeste-te la cei ce mai au doar o zi de trait,
când simti ca vrei sa mori gândeste-te ca altii ar da orice sa traiasca…
iubeste-ti viata parintii si prietenii, e cel mai de pret lucru

anonim

 

de el

plecam de la acelasi start, avem acelasi drum, dar incepem si ne abatem cate putin, mai calcam stramb, ne imping altiii, si la finalul cursei nu ajunge nimeni. Fiecare alearga in cursa lui, mai frumoasa, mai trista, depinde de noroc. Cei mai putini ajung la un final, al lor, asa vad ei finalul, altii renunta sa mai participe la cursa, au gasit ce au vrut, si nu vor mai mult, altii nu ajung niciodata, si tot alearga, mai uita ce cauta sau pentru ce alearga, isi mai aduc aminte, si iar o iau la fuga prin viata, numai ca dorintele se schimba si ei alerga in directii mereu schimbate, de accea nici nu se ragasesc in cursa respenctiva. si noi tot alergam, ne intalnim pe parcurs cu alte persoane, si alergam impreuna, apoi din diverse motive ajungem sa alergam in directii diferite, dupa ceva timp unul se intoarce si alearga in directia celuilalt, si alearga, alearga. Acestia din urma suntem noi, cei mai multi dintre noi in anumite momente avem de luat decizii, si le luam!!, din experienta, din incredere, datorita convingerii. de cele mai multe ori luam decizii fiind foatrte siguri pe noi, mai tarziu intlegem minunea, intelegem ce era cu adevarat de apreciat, si ne consolam, spunand “lasa ca data viitoare stiu” nu va mai fi o data viitoare, te-ai gandit la asta, si daca data viitoare luam decizii din experienta si se dovedeste a fi iar o alegere proasta. de intrebarea “unde e experienta, mi-e prieten sau dusman?” dam puternic cu capul. mai bine luam deciziile fara sa ne gandim de 2 ori.

asculta de suflet, tine cont de el, doar de el

 

zi pana in noapte

fiecare zi e o provocare, in fiecare zi infrunti temeri nebanuite, te ridici din patul gol, rece si aspru ca piatra de pe culmile cele mai ucigase ale muntilor, te scuturi de praful viselor ce te-a acoperit peste noapte, te speli de cenusa ochilor, adormiti in focuri de durere, te oglindesti in ochi sclipitor de taur fioros, pe coarnele caruia citesti zgarieturile, adanciturile provocate de loviri puternice, de cela mai multe ori mortale ale victimilor temerii, iti acoperi trupul, ranile insangerate cu pansamente putrezite de-a lungul timpului, si pasesti in viata, cu unghia celui mai mic deget, al mainii drepte impungi prezentul, il incurci precum urma pixului dirijat haotic pe o foaie mototolita, si viitorul il rasucesti pe deget asemenea zaharului transformat in vata pe batul patratos si atat de dulce la sfarsit.
Te arunci in lumea ametita de placeri neinsemnate, iti faci loc in multimea adunata in fata nimicului, te hranesti sorbind cu sete, serul… amar al plictiselii, si asa ajungi in noapte, obosit, manjit de zambetul fortat la buzelor crapate, iar … in patul aspru, rece, cu miscari necontrolate jumulesti pansamentele acum impregnate in pielea sfasiata, sangerezi doar pentru a simti ca traiesti, si adormi iar in infernul descris de intuneric, doar pentru a trai placerea viselor uitate in zori … cand  te ridici din patul gol, rece si aspru ca piatra de pe culmile …

 

zambet

astazi dimineata m-am trezit cu un zambet fin, ce ma plesnea peste fata aspra, trista de ceva vreme, si am simtit un buchet colorat de pofta de viata, cum vezi doar la reclamele pentru barbati cu bere si femei frumoase ce te instiga sa-ti traiesti clipa, de parca mi-am jucat ultima carte a suferintei, ca si cum as fi adormit iar in viata mea, sprijinind bine capul pe cartea amintirilor, si nu ma intreb de ce, nu-mi irosesc nici o secunda din fericire pentru a gasi raspunsul, nu asta am vrut, dar am primit, doar pana maine? atunci azi o sa zambesc toata ziua, am sa sarut pe oricine imi sta in cale, si am sa te strang in pumni la noapte cand stiu ca vei pleca, n-am sa te astept, nu vreau sa stiu ca vii, vreau sa ma surprinzi, sa imi patrunzi ca prima data in sufletul putred de uitare, sa-mi atingi pleopele aproape inchise, sa-mi hranesti dorintele, pentru o zi … doar pentru o zi, si n-am sa te astept … zambet

 

ce vrei de la tine?

anumite lucruri mai bine raman nespuse, uitatate intr-un gand, scrise pe bucatele rupte de hartie, aruncate in fantana uitarii, rostite cu glas rece pe taramul nimanui. Ne ascundem, asta facem, ne ascundem in primul rand de noi, nu ca suntem deosebiti, dar toti avem ceva deosebit, toti purtam o stea in frunte, nu o vedem, tu nu stii ce porti in frunte, doar cei din jur o vad, si spre surprinderea ta, toti te accepta. Toti avem ceva al nostru, fiecare la randul lui e rege in lumea lui. Intr-o lume trista omul cu o singura amintire e rege, intr-o lume intunecata omul cu o sclipire de dorinta e la randul lui rege, deschide-ti putin usita sufletului si vindeca o multime de oamni. Ne impotmolim in prezent si brusc uitam de unde am plecat, cine suntem, pe unde am trecut, pe cine am lasat in urma, unde ne indreptam ? Stai pentru o secunda, nu mai gandi, detaseaza-te de toate gandurie, uita amintirile, uita cine esti, si … acum la ce te gandesti, incearca sa simti ce iti lipseste cel mai mult, descopera cea mai mare temere a ta, si acum ia-ti sufletul la intrebari, de ce? ce caut eu in viata mea?

 

gand

fac ce fac si tot aici ajung, pun mana pe laptop si incep cu loviri controlate in tastatura, trist e ca nici inspiratia nu intra in cuvinte asa cum ai deschide fereastra catre aerul rece, si ma apuc sa fac grupari de litere ala’ndala, ca asa stiu eu, si parca incep sa spun ce simt, incep sa vad ce-mi ascunde sufletelul, scotocesc prin sertarele de amintiri, tb sa gasesc acolo o oglinda, sa-mi las sperantele sa reflecte in ea, sa traiesc iar miracolul uitarii, sa mai adorm iar in fumul trecutului, sa mai atipesc pe campia placerii. Si parca incep sa simt cum imi cresc aripi, stralucitoare de plumb, e in zadar sa incer sa ma inalt, mai bine ma urc pe muntele neiertator, tocit de amintiri, saturat de lacrimi, la care am lucrat cu atata stradanie, si sa incerc un zbor de acolo, de sus. Si ute ca am ajuns in varf, si ma intalnesc cu mine, ce faci aici? nu ai curaj? de ce nu ai? de ce stai aici? zboara!! ce mai astepti? ii spun, si dorinta-mi dispare, spulberata de priveliste, de viitorul intins, si mai mult pe dos, stramb ca niste serpentine incolacite, si ma asez langa mine, soptesc catre mine, te inteleg, hai sa-ti tin companie, nu te intelege nimeni? am sa incerc eu, si cand te voi intelege, ma voi regasi si eu.

 

Intuneric

Lacrimi îneacă noaptea-n pelin,
Jupiter geme-n orbită;
Din bezna uitării ţi-apare în gând
O nu-mă-uita ofilită.

Închis pe vecie în palatul fals,
Priveşti cum vidul se scurge:
Un vis, un cântec, astăzi se nasc,
Clipeşti, şi mâine-s cenuşă.

Cu fiece pas cerul pare mai sus,
Alergi pe scara – spirală;
Treptele din urma-ţi deja s-au distrus,
‘Napoi nu-ţi da osteneală.

Pierdut în lungimea amarului drum,
Suflet nedreptăţit din faşă -
Sfidezi existenţa prin cuvânt şi pumn;
De fapt, păşeşti pe o aţă.

Constantin

http://ascending.wordpress.com/2007/09/07/intuneric/

 

simplu

Ce mai e simplu acum?, cand ma regasesc intr-o agitatie continua, si cu greu imi fac timp sa gandesc ce mai e simplu in viata mea. In masura in care totul acum pare foarte complicat, tb sa ma opresc asupra lucrurilor obisnuite de zi cu zi si sa ma intreb ce este simplu pentru mine? Simplu e acum destul de complicat si prin urmare lipsit de inteles. Simplu era cand eram un pusti si mergem la joaca cu “boracii”, cand ma uitam la desene animate printre purici la un tv cu lampi, alb-negru, pe un post moldovenesc, cand ma cataram in copaci si furam corcoduse, simplu era cand adormeam linistit cu gandul la soldatei,nave spatiale si extraterestri, simplu era cand desenam pe asfalt case deformate si copaci fara crengi prea multe, cand jucam jocuri gen baba orba, sau cate oua are baga, capra si altele, simplu era cand cei din jur erau doar oameni, si cuvantul “sentimente” era un mister pe care nu ma oboseam sa-l deslusesc, si acum cel mai simplu este sa sufer din tot si toate.

 

Poezie

batranii spun ca apa trece si spun ca pietrele raman,
dar lucrul altfel se petrece pe vechiul nostru glob batran
ca piatra ori si cat de tare se macina, si trece stand …
iar peste trista-i macinare …
doar apele raman curgand 

Florian Pittis – Poezie